privesc cu-n soi de tristă detașare
odiseea sufletului meu vâslaș muribund
pe submarinul altei vieți
uitate-n ploaia sub care de dorul tău încă
dansează fără noi ca o nebună paparudă
nuneasca acelei nopți de vară
în care visele noastre mire și mireasă
horeau de nu le încăpea cerul și pământul
că plesnea de ciudă nisipul clepsidrei

eu osânditul mai am o ultimă dorință
lumina ta apa cea vie să stingă stelele
gelosul destin să nu ne mai vadă
cum iubire pudică îmi fecundezi iar lutul
în care mirabil să încolțească sămânța
pomului din care voi mușca fructul interzis
ce va face din mine adamul
pe care tu evă să-l păcălești încă o dată

te vreau în ploaia aia numai a noastră
sfioasă tremurând sub inocența-ți udă
cu ochii plecați și trupul în flăcări
din cupa inimii să ne bem până la fund setea
tu nimfa și eu sburătorul
să fugim iarăși desculți prin colbul speranței
și oasele strămoșilor muiate în lacrimi
de bucurie să ni se lipească de tălpi