pe cei pe care i-am iubit și au murit
știi, uneori în vise îi aud
cum îmi vorbesc
și cum se preling de-a lungul nopții șoptit
pe sub streșini pe sub frunți de argint
uneori mintea îi îngână în gând
și e zgomot și se face frig
uneori se aud undeva departe
alteori sunt atât de aproape încât
simt cum îmi mângâie tâmpla
și e bine
apoi dispar și se face deja dimineață gri

ce frumoși îmi sunt morții
așa încremeniți într-o lacrimă mare
ca într-un schit
doar lumânările sunt sumbre și stinse
cumva împietrite
îndoite cu capul ars în nisip
și asta mă întristează și mă face să plâng

știi, uneori cei dragi sunt niște năluci
străfulgerate de o lumină orbitoare și rece