Pe ceru-albastru și senin,
Un dor în noapte plânge.
Și steaua ce arde gemând,
ÃŽn univers se stinge.
Te-am înălțat pe steua mea,
Punându-i al tău nume,
Èši-am daruit din tot ce-ar vrea,
Destinul tău pe lume.

Din stele salbă ți-am făcut
Și ți le-am prins la piept,
Râdeai, plangeai și un sărut
E tot ce-am vrut s-aștept.
Și jurăminte mi-ai făcut,
Fără să-ți cer aceasta,
Punând pecete un sărut
Dar nu știam năpasta.

A doua zi eu am plecat
La semănat de stele,
Tot universul l-am arat,
E munca vieții mele.
Tu singură când ai rămas,
Tăcută și stingheră
Privirea-n sus ai aruncat
Și te-ai crezut mizeră.

Mai sus de steaua mea era
O altă stea mai mare,
Mai strălucită se vedea
Și nu știai că pare.
Și-atunci un pas ai vrut să pui
Pe steaua-nălțătoare,
Te-ai înșelat și-n loc să sui,
Ai coborât mai tare.

Și-acum de jos, de pe pământ,
Te uiți la mine-ntruna,
Și gemi plângând, și plângi gemând,
Și-ți muști cu jale mâna.
Căci ai pierdut tot ce-ai avut
În lumea mea stelară,
Ai vrut din mult să-ți faci un scut,
Ce pavăză precară.

Și salba ce-ai avut la piept,
Ce Îți părea săracă,
De-abia acum o crezi pe drept,
Că-i dar de zeu, să placă.
Acum degeaba mai jelești,
Rămâi o muritoare,
Și uită steaua de povești,
Și uită că te doare.