Sculptată în genunchi,
Cu rugăciuni de plâns,
Al gândului mănunchi
În ea îl ține strâns,


Căci e îndurerată
Simțindu-se povară
Pentru al său tată,
Dar nu putea să moară,


Să-l lase-al nimănui
Ca și a lui soție,
Chemarea cerului
Luând-o-n veșnicie...


E și batrân și trist,
Și lumea nu-l încape,
Chiar de-ntr-al lui surâs
E mort pe jumatate.


Avea doar o răsplată,
Căci viața-i, ce trecută,
I-a dăruit o fată
Bolnavă și durută...


În frumuseți ascunsă,
A și numit-o Sara,
Ce-n rugăciuni supusă
O găsește seara;


Are șaisprezece toamne,
Și frunzele cele-ofilite
Îi sunt a sufletului haine
În doruri necontenite.


Un înger n-a mai fost
Atât să se închine,
Chiar neavând un rost,
Ceva să o aline...


Și-n gând mereu își spune:
- Mai dă-mi, Doamne, putere!
Nu vreau nimic din lume,
Nu vreau nici o avere...


Vreau doar să pot trăi
Cât mai trăiește tata,
Gândul să i-l pot răpi
C-o să-și îngroape fata.


Toți îngerii priveau
Copila cum se roagă,
Și nu înțelegeau
Cum se-abținea să zbiară;


Să țipe de durere
Ca-n visul ei pierdut,
De inima ce-i piere
Mai mult cu-orice minut...


Cum poate să slujească,
Din ce în ce slăbită,
Pe Domnul să-l iubească,
Trecând de-orice ispită;


Ca un sihastru ce răzbună
În singurătăți o lume,
Păcatul să-l răpună
Cu-atâta rugăciune!


Și veselă-n priviri,
Crăpate de osândă,
Își accepta trăiri
Cât poate să le plângă,


Căci dorul ei de mâine,
Ce sta-ntr-o simplă clipă,
Avea să o dezbine
Dorindu-l în risipă.


A împietrit, bătută,
De-un rece gând, de sloi:
- Mămica mea pierdută,
Cât te-aș vrea-napoi !


Să mă cuprinzi o dată,
Spunând că m-ai iertat,
Că n-am putut deodată
Să mor cu tine-n pat...


În patul suferinței
Și-n chinul ce-ai zăcut,
Ce ți-a adus speranței
Un ultim urlet mut;


C-am fost neputincioasă,
Lăsându-te să mori,
Și-n vocea ta duioasă
Cu mult mai tare dori,


Căci mă chemai în lacrimi
De fericiri nespuse,
Cuprinse-n două inimi
În dragoste supuse...


De-mbrățișări fragile,
Clădite cu putere,
În numărate zile
Cum nu-i nici o avere.


Și-acum... îți ud mormântul
Și îl sărut cu ură,
Căci te-a-nghițit pământul,
De ce viața mă-ndură?


De ce tata e singur,
De ce e trist mereu,
Și ca un ultim dar:
De ce-s bolnavă eu?


De ce-ai murit, mămică,
Lăsându-mă orfană?
Mai ai aici o fiică
Și i-ai lăsat o rană...


Ce o să se închidă
Când ale tale brațe
Putea-vor să cuprindă
Un trup fară speranțe.


Și-n vise-mi încă mori,
În fiecare seară...
S-ar stinge-n ceruri sori,
Dac-ar putea să vadă;


A mea iubire n-a apus
Cu tine laolaltă,
Cum gândurile m-au răpus,
Măicuța mea uitată!


Căci, bolnavă ca și tine,
Mă rog la același altar,
Ca moartea încă să nu vină
În viața-mi de zadar.


Și Domnul o-ndrăgea,
Căci n-a existat fiică,
La cât de mult plângea
Să fie fără frică...


Căci glasu-i de duhovnic
Chema îndeaproape
În orice gând netrebnic
De heruvimi armate;


O iubea întocmai
Ca pe o iubită,
Ca pe omul cel dintâi
’Nainte de ispită...


Găsea în ea o mulțumire
Că l-a creat pe om,
Chiar dacă-n amăgire
Sfârșește-ntr-al lui somn;


Era acel altar
De rugăciuni uitate
Ce le-ngâna mereu:
În zi, cât și în noapte.


Și că trupu-i nu-l spăla
Într-o cascadă de păcate,
Cât să nu decadă,
Era mândru aproape...


Dar noaptea s-a lăsat,
În glas de rugăciune,
Când tatăl Sarei a cedat
De multă-amărăciune...


A renunțat la viața lui,
La lupta-ncrâncenată
Din temerile gândului
În boala avută de fată.


A renunțat să lupte
Doar să nu-l mai doară
Visele lui rupte
Din orișicare seară ?


Sau, poate, drept copila,
De suferința-i lungă,
A frânt în el și mila
Cât i-a fost dat să plângă...


- Cum, tată, ai murit,
În viață ce mă ține?
Nu am nici un alint
În clipele-mi puține;


Știu că ți-am fost povară
Cum sunt acum de vină,
De viața-mi cea amară
Ai devenuit ruină...


În lipsa de noroc
A clipelor avare
Mai este oare loc
De înc-o-nmormântare?


Te voi urma, părinte,
Unde ne plânge soarta,
N-am vrut până-nainte
Să îți îngropi, tu, fata!


Nu mi-am dorit să suferi
Cum ai făcut cu mama,
Și din adâncile tăceri
Nu mi-am putut da seama


C-ai fost deja pierdut,
Când înaintea mea
Măicuța a avut
Aceeași boală grea.


De-aș fi murit eu prima,
Chinul meu n-ar fi fost crunt!
Dar mă-ngropam în vina
Că egoistă sunt...


Să îmi doresc moartea
Doar să nu sufăr eu,
Lăsându-mi libertatea
Criptei de mereu.


Dar cine m-ar fi plâns,
Cine plânge acum,
Când tatăl meu e-nvins
Și nu am cui s-o spun?


E-o victimă a sorții
În legături de sânge,
Și-acum în clipa morții
Dezbinul lui mă frânge.


Am să-mi urmez părinții,
Mi-e dor de-mbrățișări,
Chiar dacă și cei sfinți
Mă plâng în întristări...


Căci ce e viața mea
În rânceda crezare?
Când însă-mi dragostea
Mi-aprinde-o lumânare


Pe pieptul întârziat
De inimă-n bătăi,
Ce mult prea apăsat
Mă arde în văpăi...


Părinților, chiar de-aș putea
Să nu vă mai iubesc,
Și boala să nu-mi fie grea,
Tot mi-ar fi greu să mai trăiesc!


În minciuni silabisite
De rugăciuni amare,
De ochii mei stropite,
Căci nu-mi pot da scăpare,


De mine, de Dumnezeu, de voi,
De tot ce-am cunoscut mai bun,
De doi ochi de plânset goi
Ce n-aș putea să-i mai răzbun...


Fiind parcă de nisip
Legați de două pleoape,
Aș îndrăzni veșnic să țip
Cum lacrimi m-au orbit aproape.


Știindu-mă bolnavă, tată,
Inima în piept ți-a cedat,
Dar îți ofer a vieții răsplată
Căci mi s-a dat să te văd îngropat;


Și stau să îți veghez mormântul
Singură să nu mă lași,
De dor aș săruta pământul
În urmele-ți lăsate de pași...


Acum te-odihnești lângă mama,
Și sunteți din nou amândoi,
Dar poate nu îmi pot da seama
Că m-ați dori azi lângă voi!


Zilele trec încetinite
De toate-aceste frământări
Ce nu pot fi acoperite
De ale-mi gândului uitări...


Și dorm pe al vostru mormânt
Setea-mi frângând-o cu lacrimi,
Foamea-n bulgări de pământ
Și dorul în agonizândele patimi.


Tăticul meu, de ce te-ai stins
Din grija pentru mine,
Și-n neputință m-ai împins
Doruri cerându-mi ca rușine?


Oare te-am cuprins destul
În timpul vieții, tată?
Căci m-ai lăsat a nimănui
Și n-ai decât o fată!


Mi-ai adus singurătatea
Ce-n mine mă îndoaie,
Și-atunci când vine noaptea
O înec cu-ale mele șiroaie


De plâns, în dorul de mâine
Căci poate nu l-aș îndura,
În clipe ce le simt străine
De mine, de viața mea...


Sau poate tu nu m-ai iubit
Și poate nici chiar mama,
Cum timpuriu m-ați părăsit
Trecându-i morții vama.


Sara a-nceput să plângă
De ale sale gânduri,
Dorindu-și să le frângă
La cât erau de tulburi...


- Câte ți-au fost promise
Poți să le ai pe toate,
Din gânduri și vise,
Pe toate adunate...


Sunt lucruri de nimic
Când știi că ai să mori,
Căci viața-i un joc sadic
Rănind în trecători;


Și sufletu-i pierdut
Fără de credință,
De Domnul e tăcut,
El dă făgăduință,


El pune vină morții
Și moarte în păcat,
Și-n agonia vieții
Mi-a fost azi încercat


Sufletu-mi de sticlă
Ce-arată că mă doare,
Din moarte mă ridică,
Dar fă-mă muritoare!


Să mă lași tot om
Din apă și pământ,
Să pot de al meu somn
Veșnic să mai râd...


Căci mă gândesc la viață
Ca la un simplu pas,
Ce-mi dă jalnic speranță
Într-un infirm glas;


Și mă gândesc la moarte
Mai mult ca niciodată,
Aș vrea s-o pun în fapte
Dar încă nu-s de piatră...


Ce-ar face tatăl meu
De-aș pierde veșnicia?
Nu l-ar ierta pe Dumnezeu
Cum nu-și iartă soția;


Că singuri ne-a lăsat
Într-un cavou deschis
Ce ni s-a arătat
Mai rău decât în vis.


Dă-mi putere, Doamne!
S-alung tot ce e rău,
A vieților capcane,
Să nu mă omor eu...


De gânduri din adâncuri
Îndură-Te de mine,
Pierdută în nimicuri,
Să pot s-ajung la Tine;


Dă-mi inimii povață
Să nu pot lepăda
Ca zâmbetu-mi pe față
În piept credința mea.


Cu Tine, fă-mă una!
În adevăruri și-n iubiri,
Să nu mai cred minciuna
Adusă-mi de nenorociri...


Fă-mă a Ta egală
Doar în umilință,
Înfrângerea-mi banală
Să-mi fie biruință!


Păstrează-mi, Doamne, dragostea
Căci azi inima-mi moare,
Și-am fost numai a Ta,
Dar n-am vreo remușcare;


De vrei recunoștință
Salveză-mă din iad!
Primindu-mi pocăința
De după ce decad.


Pe drumul înspre moarte
Să nu mă-ntâmpini, Tată,
Chiar lacrima din noapte
De-mi este prea sărată...


De-atâta rugăciune
M-a ocolit plânsul,
Vreau astăzi o minune:
Să plouă dinadinsul,


Căci înăuntrul meu
Războaie sunt pierdute,
Ca însuși un ateu
Ce-a cunoscut prea multe...


Fă-mă, Doamne, înger!
Să pot atinge cerul,
Asemeni unui fulger
Să-i pot simți misterul.


Fă-mă, Doamne, demon!
Aici, chiar pe pământ,
Să nu mai pot fi om
Ca veșnic să mă vând...


Că-n orice gând al nostru,
Ce curge spre mândrie,
Se află-n spate-un monstru
Din propria-ni nebunie;


Și de-ți lepezi speranța
N-o vei avea ca parte
Cât se deșiră viața
Și până după moarte.


Să mă înveți să stau
Plecată-n umilințe,
Atunci poate-o să vreau
Să-mi frâng din piept dorințe...


De viață, de iubire,
De-acele înrobite
Rugi devastatoare
Ce mi s-au vrut trăite;


Și ca să nu rămân
Decât un gând pierdut
La toți astăzi le spun
Că nu Te-am cunoscut...


Și-aș vrea să pot uita
De îngeri, de acei
Ce în tristețea mea
Au fost niște mișei;


Căci în trăiri amare
Cu gloate de păcate
Mi-au afundat mai tare
Clipele înveninate,


C-au stat doar și-au privit
Văzându-mă neputincioasă
Când cerul mi s-a prăbușit,
Părând că nu le pasă...


Speranță îmi esti, Tată,
Dar azi te-am lepădat,
Și n-am avut vreodată
Un suflet mai sărac;


Să mă socoți de-acum
Ca pe acea străină
Ce dintr-un dor nebun
Ajunsa-Ți împotrivă...


Și s-a urcat pe-un munte sfânt
Lăcaș ca pentr-o mănăstire,
S-a vrut izbită de pământ
În golul fără mărginire;


Încet copila se-apropia
De marginea prăpastiei,
Nu frica-n ea o tulbura
Cum neputința dragostei.


Simțea că-n lumea ei există
Doar ura și păcatul,
Pământul de-ar fi ascultat
S-ar fi crăpat de-a latul...


Când a dorit să se arunce
O clipă a stat nemișcată
Văzând prin față cum îi trece
Întreaga viață zbuciumată;


Dintre toți, chiar lângă ea
Privind cu-atâta bucurie
Vicleanul cerului stătea,
Cel decăzut de-a lui mândrie...


Și îi șoptea pe ne-auzite :
Lucifer:- Aruncă-te, copilă!
Ai suferit prea multe
Căci Domnul n-are milă;


De te-a văzut rugându-L
Ți-a luat în urmă mama,
Lăsându-ți mișelește gândul
Că nu-ți poți da tu seama...


Că ți-a rănit și corpul
În boala ce o porți,
Din viață luându-ți totul,
Părinții tăi fiind morți;


De nu L-ai fi rugat
Tot nu înțelegem,
La fel m-a alungat
Chiar dacă-L mai iubeam...


Să nu îi cauți scuză,
Aruncă-te odată!
Moartea-n tine să pătrundă
Căci tatăl tău te-așteaptă;


Acum de vei muri,
Cum ai fi vrut odată
Mâine-n zori de zi
Cu el vei fi-ngropată,


Și-ți vei cuprinde mama
În veșnice strânsori
De-i vrea să-ți accepți teama
Și să te omori...


Dar în fulgere de soare
Dumnezeu s-a arătat,
Căci propriul spirit îl durea
De greutatea acestui păcat;


Domnul: - Îngerul meu cel viclean,
Nu încetezi din gelozie
Să distrugi tot ce mai am
Doar pentru a ta mândrie...


Lucifer:- Nu Te-am văzut de-o veșnicie,
Și nu Te-am mai simțit în mine
Căci spiritu-mi de-a lui mânie
N-a mai cunoscut iubire...


M-ai condamnat pe pământ,
Pot doar să privesc la stele
Chiar dacă într-un legământ
O treime-s ale mele!


Domnul: - Ai fost lucefărul din ceruri
Mai luminos ca orice soare,
Dar mai presus de-oricare daruri
Ai decăzut de îngâmfare...


Cum cerul ți-a fost îngrădirea
În decăderi mai ai pământul
Și-acum îi aduci pieirea
Că ți-ai pierdut tu infinitul?


Lucifer:- Întâiule Părinte,
Mă-nclină-a ta prezență,
Dar fata asta minte,
Nu merită clemență!


Te minte-n rugăciuni
Trădate de-ndoială,
De ce-atâtea minciuni
Doar pentr-o simplă boală?


Că i-au murit părinții
De-atâta suferință?
Măcar au fost ca sfinții
Ce mor pentru-o credință;


Ea n-are mântuire
Căci pentru-a doua oară
S-a lepădat de Tine
Dorindu-și azi să moară...


Dă-mi sufletul copilei
Să-l spăl eu de păcate,
Și ca în voia ei
Să-l tin veșnic în moarte!


Domnul: - Ca ea n-a mai fost nimeni
Într-o credință-absurdă,
Puțina dintre oameni
Ce-ar auzi și surdă...


Chemări ce de divine
I-au fost întunecate,
Încât mă-ntreb, eu: cine
Ar putea să-i mai facă dreptate?


Vrei s-o ajuți să moară
Doar ca să fie-a ta,
Căci poate n-o s-o doară
În piept credința sa?


Părinții i-au fost omorâți
În întâmplări de viață,
De tristețe și boală pârâți
Au decăzut de-orice speranță;


Ai vrea sufletul copilei,
N-a suferit îndeajuns
Când la-ntrebarea vieții ei
N-a primit niciun răspuns?


Lucifer:- Tu iei laurii lumii
Doar pentru c-ai creat
Omul, ce-n bătaia vremii
Se-afundă în păcat?


Și Ți-e de datorie
Ca fiind un Dumnezeu
Fără-nceput în veșnicie
Să-i pedepsești mereu?


Sau poate ești acel
Ce fără încetare
Hrănindu-se astfel
Tânjește după închinare...


Mai știu că omul moare
Doar din a Ta vină,
Și tare mă mai doare
Că îmi găsești pricină;


Spui că am fost ispită
Și mă condamni mereu,
Dar perfecțiunea-i întărită
În bine doar de rău...


Mă vezi mai vinovat
De-a lor neascultare
Decât ei, ce-au eșuat
Într-o simplă încercare;


Le-ai limitat gândirea
Să nu poată greși,
Căci le-aducea pieirea,
Și, Tu, prea bine știi!


C-aveau să păcătuiască
Fără chiar a ști de rău,
Dar aveau să îl găsească
Neascultând cuvântul Tău.


Că lor li s-a dat să moară
Știai-nainte de a-i face,
Dar totuși le-ai lăsat povară
Veșnic în ei să n-aibă pace...


Și-atunci mă-ntreb cine e răul?
Căci dintre noi unu-i mai bun,
Și nu eu le-am fost călăul
Încercând apoi să-i răzbun;


Te ascunzi după iubire,
Altceva nu dai la schimb,
Doar promisiuni de mântuire
În largul vieții lor dezbin...


Puținii care cred în Tine
Și-or pierde și ei credința
Când în zilele de mâine
Nu o să-Ți ții făgăduința,


Că o să vrei să îi ajuți
Și-o să îi ierți în parte,
Dar vor rămâne pierduți,
Cunoscători de moarte...


Și n-o să mai exiști în nimeni
Cum ei n-o să existe în Tine,
Căci cei pe care-i numești oameni
Se îneacă-n păcate sublime.


Domnul: - Tu mă judeci c-am dat viață
Cum demult am făcut și cu tine,
Că le-am dat dreptul să trăiască
În sinea lor știind doar de bine?


Le-am sădit adânc în piept
Puterea de-a putea decide
Și promisiunea că pot să îi iert
Dacă păcatul nu-i ucide...


Chiar știind după-a lor nume
Că oamenii or să greșească,
Să fi condamnat o lume
Nelăsându-i să trăiască?


Doar pentru un păcat,
O lege încălcată
Să nu-i mai fi creat
Drept timpurie răsplată?


Cât poate fi de slab un om
Pe lângă-oricare înger,
Când e brăzdat de-al morții somn
Ca cerul de un fulger?


Cât în credință supune
Trăirile ce îl apasă?
De uită simpla rugăciune
S-o spună când noaptea se lasă...


Și cât e de fragil în păcate,
În corpul ce îi e ispită
Aducându-i zilnic moarte
Ca îmbrățișări de iubită;


Pe când îngerii în fapte
Sunt de neclintit ca o stâncă,
Din adevăruri făcând parte
Întărind orice poruncă...


Ei sunt cei întâi făcuți
Mai-nainte de-orice soare,
Și câțiva dintre cei mulți
Nu aveau asemănare;


Dar le-ai clădit o mândrie
Să ți se-alăture, pierduți,
Făcându-i supuși doar ție
Sub numele de „cei căzuți”.


Dacă din îngerii cei buni
Ispitei i-au cedat și ei,
Ce pot să spun atunci de oameni,
Mai pot fi numiți mișei?


Aș aduna din decăderi
O treime din ale cerului stele,
Acești îngeri, chiar și-n greșeli
Erau mai luminoși ca ele...


Dar de la oameni ce să ceri
Când sunt atât de mărunți ?
Și totuși mai presus de îngeri
În corpurile lor pierduți...


Și cu ale tale fapte
Ce binele nu îl cunosc,
Ai semănat în oameni moarte
Când nu-și avea un rost;


Denaturând un adevăr
În vorbe tu ai reușit
Un fruct întocmai ca un măr
Să-l faci de oameni dorit...


Un fruct ce le-a fost interzis,
Singura și vechea poruncă,
Și-ascultând tot ce le-ai zis,
Că vor muri nu știau încă;


Dar le știi prea bine toate
C-ai fost ai lor ocrotitor
Înecându-i de păcate
În încercări care mă dor;


Tu îi ajuți pe toți să moară
Și răul s-a născut prin tine,
Când de a mândriei povară
Te-ai vrut mai mare decât mine...


Să-ți pui un scaun de domnie
Cu un cer deasupra mea,
De-aceea a ta lăcomie
M-a costat pierderea ta...


Lucifer:- Dar ce e răul fără bine
Sau binele fără de rău,
Mai poate perfecțiunea-n sine
Să-și închidă cercul său?


Ce ești Tu fără de mine
În jocul care L-ai creat?
Cu fapte în păcate pline
Și îngerii i-am încercat...


De la Anu și Anak
Toate cetele încalte,
Și care nu Þi-au fost pe plac
I-ai promis pe toți cu moarte;


Vrei să ne dai drept exemplu
În iertarea ce Ți-e mică,
Încălcând al legii templu
Să Îți știe toți de frică?


Suntem acum frați de urgie
Într-un pact de neoprit,
Și îngerii-Ți trebuie să știe
Că-n oameni nu vei fi găsit...


Ca Dumnezeul nimănui
Vei fi cunoscut de îngeri,
Când în goana răului
Vor clădi în sine-și plângeri.


Domnul: - În perfecțiune să existe rău
Cu boală și cu moarte?
Nu ar fi un drept Dumnezeu
Cine le-acceptă pe toate...


Lucifer:- Dar nu cunoști Tu răul
Când Însuți îl urăști,
Al cui ești Dumnezeul
Lucrarea Ta de n-o iubești?


Căci ai distrus și lumea
În vechiul ei potop,
Ce-n mângâierea mea
Nu a avut vreun scop...


Păcate în noiane
De lacrimi s-au vărsat
Pământul nemaifiind
Atât de-nsângerat;


Căci oamenii au devenit
Mai răi ca înainte,
Când Te mințeau în spirit
Mai mult ca în cuvinte.


De-atunci eșecul Tău
Îl ții în îndurare,
Ca nu cumva de al său rău
Din nou pe oameni să-i omoare!


Domnul: - Eu sunt cel ce ți-a dat ție
Viață-n timpuri nesfârșite,
Umplându-te de măreție
În frumuseți nemărginite...


Te-am făurit în bunătate
Și-n ce era de necorupt,
Dar în voci de libertate
Te-ai dovedit a fi pierdut...


Disprețuiesc ce vine din tine,
Tot răul pe care îl aduci,
Când oamenii în clipe fragile
Ajung să-ți fie ție slugi;


Toate au câte un scop,
Și rostul tău e pe sfârșite;
Ce poți să vezi cu-n ochi miop
Privind spre zări nemărginite?


Când știu ce se întâmplă-n lume
Și că lovești în orice piept,
Să nu-mi las ura să se-adune
Căci n-aș putea să mai fiu drept?


Deciziile trecute-n faptă
Arată cum o ființă este,
Rămânând o judecată
Trecută prin mii de teste;


Ești răpus fără să știi,
Mult mai mort decât se poate,
Dar tu nu-ncetezi să fii
În toți un potop de păcate...


Dar Sara, copila durută
Ce a greșit doar că trăiește,
În gândul de părinți stă mută
Și moartea astăzi o cerșește;


Cu ce-a greșit această fată
De-a suferit ca nimeni altul?
Într-o credință-nsângerată
Dorindu-și în prăpastie saltul;


Să se arunce-n golul ei
Cu boală, cu gânduri, cu durere,
Să fie-alături de acei
Ce viața i-au lăsat-o avere...


Că nu ai putut s-o împingi
O îndemni să se arunce,
Sufletul să i-l câștigi
Înmormântând-o fără cruce;


Pleacă acum de lângă ea
Încetând orice ispită!
Căci povara-i e prea grea
În viața-i de torturi răscolită...


Lucifer:- Încalci noile legi
Doar pentr-o muritoare,
Și îngerii din ceruri
Ție-ți dau crezare?


Ei sunt aici de față,
Și toți privesc acum
Cum fata vrea ca viața-i
Să se transforme-n scrum...


Ca visele-i din noapte
Ce îi rămân trăiri
Acoperite-n moarte
Chiar până-n amintiri;


Ești doar, Tu, de vină!
Cât s-a rugat la Tine,
Tu nu cunoști de milă,
Dar știi tot ce e bine?


Nu poți să intervii
Într-ale ei alegeri,
Destinul să i-l scrii
Ca după lungi prelegeri;


De ce vrei să m-oprești
Să n-o mai ispitesc?
Sau poate bănuiești
Că am să reușesc...


Uitați-vă, voi, îngeri!
Ce-acum priviți din cer
Cu ochii voștri ageri
Și spirite de fier,


Cum Tatăl nostru-acum
Încercă s-o salveze
Pe fata ce-ntr-un gând nebun
Ar vrea să evadeze...


Să piardă a ei viață,
Să se desprindă de trăiri,
Ce lașă! Nu v-ar privi în față
De sângerânde amintiri;


Să-i împace conștiința
Clipelor avare,
Și-n pieptu-i suferința
Ce spune că o doare...


Dar nu e oare scris
În spiritualele averi
Că ne-a fost permis
Să-i învelim în încercări?


Ca să le putem vedea
Credința pentru Tine,
Și c-ar putea sacrifica
Mai mult ca viața-n sine;


Pe toți i-am ispitit
Pe îngeri cât și oameni,
Și cei care-au greșit
Mi i-ai făcut asemeni.


Dar fata este slabă!
Uitați cum nu mă lasă
Să-i văd credința oarbă,
De Domnul că îi pasă...


Încalcă propria lege
Ce-a fost de toți mărită
Dacă va alege
Să fie neispitită!


Îngerii-o priveau
Cu toții pe femeie,
Și nu înțelegeau
Cum a ajuns atee;


Cum și-a ajuns povară
În moartea de părinți,
Și pentru-ntâia oară
Îi condamna pe sfinți...


Cu îngerii vorbea
Dintr-un străfund greoi,
Și le tot repeta:
Sara: - De ce n-ați murit voi?


Într-acele chinuri
De Domnul nevăzute
Ce vor fi de-a pururi
De nimenea crezute...


De ce m-ați pedepsit
Să nu fiu lângă ei,
Oare v-am mințit
În gândul dragostei?


De nu ați fi murit
Înainte de-a vă naște,
Erați curați în spirit
Răul neputâdu-l cunoaște...


Domnul dorea să îi spună:
Să nu te-arunci, copilă,
De boala o să te răpună
Tu nu ai nici o vină!


Lucifer:- Chiar dacă mâine am să mor
Îi voi lua pe oameni cu mine,
Pierzând în ei oricare dor
Ce poate să-i îndrume spre Tine;


Negreșit voi avea de luptat
Până nimic nu va rămâne
Din tot ce Însuți ai creat
Până la ultima rugăciune...


Va fi doar negru fără viață
Și Tu, plimbându-te prin el
Vei fi pierdut de-orice speranță
Simțindu-te în Tine mișel;


Și-atunci mă vei putea distruge
Orbit doar de-a Ta mânie,
Făcând să curgă mai mult sânge
Decât întreaga mea mândrie...


Domnul: - Poți să încerci, să reușești,
Dar cu tot cu-a ta mândrie
O să-ți dorești să te căiești
Într-un sfârșit de veșnicie;


Regilor lumii te voi da
Fără nici o milă
Să-ți fie batjocură
Înainte ca vremea să-ți vină...


Și vei sfârși într-acel foc
Cu tot ce este rău,
Căci nu ai încetat, deloc,
Să întinezi numele Meu!


Sara: - Cât poate pieptul să m-apese
De boală și de-atâtea gânduri!
Oare Domnului să-i pese
De rugăciunile-mi în rânduri?


De ce simt că m-afund
Cu-atâta ușurință
În acest chin, ce de profund
Moartea mi-o lasă-n trebuință...


Iartă-mă, Părinte!
Că nu pot fi mai bună,
Trăirea-mi cea cuminte
În mine-acum răzbună;


Spală al meu gând
Ce crede-ntr-o salvare,
De viața-mi am s-o vând
Pentru o-nmormântare.


Să nu mă lași acum,
Mă doare, nu mai pot
Durerea s-o supun,
Nu pot s-o mai suport...


Dă-mi legile Tale,
Pe inimă le scriu!
Să am parte de iertare
Căci azi nu le mai știu;


Îndură-mă în noaptea
Ce-mi stă acum în față,
Ce-o să-mi aducă moartea
Într-o trăire hoață...


Aștept al meu sfârșit
Ca un sfârșit de lume,
Când trâmbițe de neoprit
Pe cer or să răsune,


Căci, Doamne, vei veni
Să ne ridici din moarte,
Să subjugi din oameni
Greșitele lor fapte...


Dar eu să pot avea
Speranța mântuirii,
Când chiar inima mea
Mă vinde azi pieirii?


Voi fi a morții pierdută
Cum vie în durere,
Când nu am fost crezută
De nici o mângâiere;


Nu Te-oi putea vedea
În bezna de tăcere
Închisă-ntr-o perdea
De-un gând în decădere...


Dă-mi Te rog, Părinte, pacea
Din inima-mi înfrântă
De lovituri din lancea
Vieții ce mi-e cruntă!


Dă-mi liniștea de sfinți
Chiar ca pe o insultă,
Ce fără-ai mei părinți
Nu e decât durută;


Iartă-mă de gânduri
Ce prea mult m-atacă,
Ce-mi vor rămâne-n scânduri
Când mă vor pune-n groapă...


Sau dă-mi din al puterii izvor
Acel curaj nebănuit
Ce-mi spune-n liniște să mor
Dintr-un gest de neoprit;


Spune-mi că totul va fi bine,
Că o să mă vrei ca fiică,
Și vocea Ta o să m-aline
Ridicându-mă din criptă...


Căci am rămas pustie
Dezleagă-mă o clipă!
Zadarnic să nu-mi fie
Ruptă a vieții aripă.


Sunt parcă-nlănțuită
Timp de-o nemurire
În mintea-mi chinuită
De-o altă stăpânire;


Salveză-mă din toate,
De veci al meu Părinte,
Să renunț la șoapte
Și gânduri cu morminte...


Chiar dacă este-ndeajuns
O boală-n corpul meu
Ce-n mii de săgeți e străpuns
Nu L-aș sfida pe Dumnezeu.


Și înrobită plânge
Ca îngerii ei buni
Ce-ncearcă până-n sânge
S-o vindece-n minuni;


Iertarea s-o primească
De tot ce a trăit,
Ca-n urmă să nu nască
Ceva de neoprit...


Căci o jertfă se dorea
Să poată rupe blestemul
Păcatului, ce și în ea
Urma să-și ridice totemul.


Spunea în sinea ei :
- Cine mă are-n grijă
Va lua din ochii mei
A lacrimilor schijă...


Și inima-mi de-argilă
În fier o va turna,
Ca mintea mea fragilă
Să n-o poată curma,


Bătaie cu bătaie
De-un gând neîmblânzit,
Ce-aprinde o văpaie
În pieptu-mi vestejit...


Dar ce rost mai au toate
Când pe atât mă dor
În mine-nghesuite
Cât nu mă lasă să mor.


Și n-a mai ridicat
Privirea-i aplecată
Spre ceru-ntunecat
Ca sufletu-i, deodată.


Ea s-ar fi rugat
Într-un blestem de sine
Căci nu a căpătat
În orbii-i ochi sclipire.


- Dorul de părinți mă sfărâmă
Căci l-am legat în strânsori
Cu funii de-a mea inimă
Păstrându-l ca pe comori;


De morți sunteți în veșnicie
În mine nu ve-ți putrezi,
Ați fost a nopților făclie,
Un nou motiv de-a mă trezi...


Îndată, din a mea neființă,
Să mă conduceți spre mormânt,
Cuprinzându-mă-n dorință
De când m-or pune în pământ.


Să-mi fiți lumina nevăzută
A unui dor ce nu se stinge
Într-o rugă chiar pierdută
Ce n-am să o mai pot atinge...


Și inima-mi rănită
Mi-o-nmormântează fața,
Ce de tristeți cioplită
Mi-ascunde din ochi ceața;


Nu am să văd pe unde merg
Chiar știind prăpastia-n față,
Sfărmându-mi al corpului întreg
Ca sufletu-mi de viață.


Trăind orice zi fără voi
Sunt condamnată-n deznădejde,
O temniță de porunci noi
Ce gândurile vrea să-mi lege;


Și-mpinsă de suflul de vânt
Ca ale toamnei frunze,
Sunt pierzătoare-n gând
Spre ale morții buze...


Nimeni nu poate să vadă
Toată ura ce-i în mine,
Cum bunătatea o să se piardă
De tot într-ale ei ruine;


Cum demonii ce nu pot să-i alung
Încerc să-i închid într-o cușcă,
Adânc în mine, și-ndelung,
Căci inima sălbatic mi-o mușcă.


Trăiesc prin gândurile mele
Atât de-nnebunite-n dor,
Dă-mi, Doamne, mângâierile-acele
Să nu-mi fie nevoie să mor...


De vorbele ce Te cinstesc
Să nu mă lași, Părinte!
De inimă să-mi răstignesc
Trăirile-mi rănite;


Îngăduie-mi un ultim surâs
Ce-o să-l dizolve gândul
Într-o lacrimă de plâns
Că-n moarte-mi vine rândul.


Am fost îngropată de prea multe ori :
În doruri, în gânduri și-n trăiri,
Dar nimic nu mi-a dat fiori
Mai reci ca ale mele-amintiri;


Ce viață se termină fără moarte
Lăsându-mi dreptul de a fi iubită,
Când și-n trăiri, și-n fapte,
Simt c-am fost și-n credință mințită?


Fiecare clipă tânjește să moară
Doar pentru a simți că trăiesc,
Ca pentru întâia oară
Să fiu lăsată să greșesc;


Dă-mi pacea de-a decide totul,
Într-un sfârșit atins de boală,
Neființa să-mi fie-antidotul
Fără să dau cuiva socoteală...


Mâine îmi voi fi murită
Într-o lume ajunsă infern,
Poate-ncercând să fiu oprită
De slabe voci ca un îndemn.


A prins curajul de a-și spune
Că trebuie să moară,
Căci nu putea supune
Trăirea ei amară.


- Cuprinde-mă, Tată, în mâini,
La fel ca-ntr-un botez,
Când relele poți să le sfărâmi
În îngânări de crez...


Dar cine-și dorește să moară ?
Nu mai sunt eu, să Te-ascult...
Ca alte dăți, când de-a vieții ocară
Îmi doream să Te iubesc mai mult;


Iartă-mă, ultima dată!
Că n-am putut fi eu
Numită a Ta fată,
Să Te încânt mereu...


Se-apropie-n grabă de abis
Dar îngerii-n păcat atei
Au vrut să schimbe ce s-a scris,
Să țină toți de mâna ei.


Și Domnul o privea mâhnit
De ce putea să se întâmple,
De-un suflet ce se cerea mântuit
În golul ce tristețea i-o umple...


S-a aruncat cu ochii deschiși
Să-și vadă moartea, de durere,
Și cei prezenți,cu pumnii strânși,
Vedeau copila cum se pierde.


Și s-au gândit să-i fie scut
La margine de groapă,
Cum lacrimi ce i-au durut
Erau cuprinse într-o pleoapă;


Dar nu puteau să-ncalce
Chiar ei legile sorții,
Căci cel ce-avea să-ncerce
Era vândut, el, morții...


Domnul atunci a simțit
Că a pierdut o lume,
Păcatele ce au mințit-o
Având să le răzbune.


Și Sfinții-ntr-a lor silă
S-au întrebat în sine
De-au cunoscut ce-i mila
Din tot ce numeau „bine”?


Sculptată în genunchi
Ca îngerii de piatră,
De-al gândului mănunchi,
Priveau toți fata moartă...

sfârșit