În parcul de demult te-aștept,
Pe-aceeași bancă părăsită,
Pe care mă strângeai la piept
Când îți eram și erai ispită.

Toamne au stins ce era viu,
Și pomi, și vietăți, și flori,
S-a rupt și banca-ntr-un târziu
De-atâtea așteptări...

Și am căzut pe frunze moarte,
Pe iarba moartă-n parcul mort;
Am rămas orfan în noapte,
Orfan de sufletul ce-l port...

Întunericul cade în șoapte,
Strigoiul bântuie cărări;
Totul e cuprins de moarte
Într-atâtea așteptări...