Sub aura unei meniri cu însemne păstrate-n timp
fac ecoul care-mi străbate prin sânge.

De după umbre răsucite-n coloane de frig
mă întreb cum o să trec mai departe.

Înfășurată-n falduri de fluturi, ea se legăna ca o trestie
care iubește pescarii păcăliți de pești.

Nimic nu mă-nfioară mai mult decât visul
ce poartă-n sine zborul rupt de orice pasăre
cu cerul sub aripi și stele deasupra,

într-o moarte fără de moarte cu înțelepții zâmbind.

Ispășesc toată pedeapsa femeii iubite
cu crezul că aura menirii se împarte
copiilor ce poartă piatra de viitor pe umeri
împreună cu lumina sufletelor înalte.