nu voi îndoi noaptea frecând-o între burice îndoielii pot doar
să-i palpez abrazivul pulpanei
incandescența inimii îi topește ancorele
și o transformă în bufniță

nu tremură bagheta de magician când scot galaxii
din genunea clipei
și ele mi se-așează ca niște colibri în falange
fără știința anotimpurilor
chiar în miezul spăimos al haosului primordial
dau drumul sorilor din ciocuri
ca niște confetti la sfârșitul celebrărilor

când ai curajul să mai smulgi o petală infinitului
și să spui răspicat
eu sunt
destinul se frânge și se clădește fântână

peste toate războaiele care-mi întind arcul pielii până la rupere
îmi înmoi mâinile în leșia unei lumi
care-mi măsluiește măsurile
ca-ntr-o aghiazmă
și desfac blestemul secundei de-a nu-și vedea veșnicia

pasului meu n-o să-i smulg bornele de lumină doar pentru că tălpile unora
agață doar umbre în carne

zborul se ia ca o anafură
pe limba credinței
și se înghite smerit după ce-i sorbi până la ultima picătură sucul
duhului

odată cu roua în care îmi scald venele zilei trag cortina magiei
peste noaptea albastră
și scurg de pe mine ultimele șoapte

nu-i numărați păsării penele dacă palmele voastre-s prea mici
să-i cuprindă văzduhurile