M-a ponegrit o stafie la icoana
care îmi știa candela tristeții
cum îmi ardea timpul.
Nu s-a lăsat și a-nceput să sape
în liniștea ticăită de inimă,
a plantat răsaduri de întrebări,
desigur, despre tine,
le-a stropit cu îndoieli organice
și-a plecat zglobie la mama ei.
Când mi-ai telefonat,
icoana rânduia răspunsuri
și zâmbea ca tine.