Pentru că nu știam să scriu,
am mâzgălit pe tot ce era alb,
am privit și ascultat,
până am învățat să învăț ce știau alții.
Acum, știu și-mi semnez greșelile,
dar cu cerneală simpatică,
care reacționează
la amintirile mâzgălite în mine,
când mă lasă tristețea să le revăd.
În mânăstirea memoriei mele, timpul
caută altarul cu sfinții mei părinți
care m-au răsărit.