cel mai mult îmi place să-mi închipui
că sunt dumnezeu
merg noaptea pe stradă
în urma mea un neon se stinge
ridic umbra ca pe un deget –așa cum ridică sfinții
arărătoru-n icoane-
spun: să se facă lumină
următorul neon se aprinde
sub pămînt mulțimea de cîrtițe cafenii
mi se închină
n-a aflat încă de iluminatul stradal cu
temporizare

alteori îmi închipui că sunt un front
atmosferic cu descărcare la sol
poate așa voi fi sigur că știu încotro mă îndrept
chiar dacă nu știu să mă opresc
să se emită avertizare nowcasting
clopotele acționate mecanic să bată
ca inima unui parior la ultima cursă pe grand national
să smulg copacii din rădăcini
să mistui saivane
să las un semn oricît de mic
al trecerii mele prin lume

n-ar strica nici să fiu
un tren de noapte în care
oamenii urcă străini apoi coboară
spunîndu-și pe nume
cînd noaptea ascunde urîțenia lumii
oamenii se descoperă unii pe alții
ca pe flota pierdută a lui columb


la început aș intra în tine stîngaci
ca un copil care se joacă pentru prima dată kendama
după ce ne-am obișnui unul într-altul sunt sigur
că n-aș mai uita trupul tău niciodată
așa cum nu uiți niciodată după ce-ai învățat
mersul pe bicicletă

să presupunem că ai avea două pistoale
și le-ai pune la tîmple exact în același loc
dacă ai apăsa pe trăgaci oare gloanțele
s-ar îmbrățișa în creierul tău
ca-ntr-un film cu nargis și raj kapoor?

am purtat atîtea discuții imaginare cu tine
încît mi-e teamă că
sătul să tot cad în ridicol
dumnezeu ori altă forță supremă
o să-mi ia o bucată din țeastă
și-o să te aducă la viață