Un strâmb s-a luat c-o strâmbă.

Și totul a fost bine și binele a fost lumină, și lumina n-am fost eu.

Și viermii ciuguleau fluturi din oasele tatălui ce va urma să vie.

Din doi strâmbi am ieșit eu,
eu, cel care nu pot respira fără să număr totul,
eu, cel care nu pot face nici măcar o pasăre din degete fără s-o gâtui,
carne fără putință, eu.

La o adică, ce dreptate ar fi aceea dintre doi strâmbi, unul la trup și altul la suflet –
ce echilibru există între zbor și umbră?
Nici unul, s-avem pardon! Unde mai pui câ umbra ta este mult mai ușoară...

Bă, tată, vreau să-ți spun că n-am băut niciodată prima bere împreună,
niciodată n-am încâlcit primul zmeu peste dealuri;
fa, mamă, nu mi-ai spus niciodată cum se pupă cu limba,
cum cuvântul linge înțelesul.

Și, tată, a venit ziua când te-a văruit veșnicia,
(fi-ți-ar veșnicia inimă să-ți fie!)
și a venit vremea când au crescut fluturi din părul tău frumos, lung și negru;

Și, mamă, a venit ziua când ai plâns uitându-te la mine,
a venit vremea când nu mi-ai mai legat cheia de gât.

Astfel că hai sictir, mortule, și hai sictir, vio!

Sunt un strâmb dintre strâmbi,
nu pot prinde nici măcar
o pasăre de soare
între suflet.