O imagine dintr-un tablou suprarealist
mi-a mușcat viziunea despre liniște,
a însângerat insomnia și i-a turbat
starea de indiferență.
Mi-am aprins țigara viciului nocturn
să ascult singurătatea cum geme
părăsită de complicații,
în fața icoanelor înlemnite
în solemna lor tristețe.
Nu-mi amintesc să fi văzut
un chip zâmbitor în vreo icoană,
de parcă veselia ar fi păcătoasă.
Un suflet rătăcit mi s-a așezat pe umăr
și-mi ciugulește semințe de gânduri,
risipite printre fanteziile momentului.
Am stins țigara și mă duc
să dorm cu micul meu infinit,
plictisit că afară plouă cu toamnă.