Când ochii mei sunt supărați văd
sărmana stânca de pe muntele ăsta,
și ce mult mai are de trăit și suportat,
proțăpită la intersecția furiilor !
Și-n ea lighioane s-au instalat
să-i macine neființa așteptată
de râul nervos din vale,
să-i care firimiturile
spre platitudinea funerară.
Ca orice bătrână zăludă
s-a împodobit cu flori,
și-a pus pălărie un cuib de păsări,
rânjește la soare, se lasă scărpinată de nori,
iar noaptea e ca un strigoi mumificat.
Iarna îi troznește tăcerea înghețată
și se crede mireasa timpului.
Dar, dacă o văd ochii mei cei buni,
este sublimă podoabă a orizontului,
cariatidă a cerului, zâna legendelor,
soră cu luna și soarele
și o păstrez în memorie
să-i mângâi amintirea singurătății,
far de lumină din vârful muntelui.
Sufletul înșeală ochii!