Sorb
vraja chipului luminos
ca pe o pictură dintr-un tablou vechi
de pe fața inimii,

nu-mi întorc ochii
ci-n zăbavă
îi fac să odihnească.

Împreună
cuib de viespi
ne dorim timpului
loc de popas mântuit,

fără să-i cer luminii
limbă de foc
cuvintele să-mi ard.

Simt cum sunt absorbit în dorințe
de nașterea din mine urcă
în univers paralel.