crește în mine ca un aluat
nu-i bai zic
parcă asist la propria-mi execuție
tristețea măcinată mărunt
îmi intră prin piele

am răbdarea unui castor

cu degetele încărcate de cuvinte
scriu ultimul bilet și
din când în când
dialoghez cu singurătatea

nu
nu mi-e frică de moarte ci
de neputința de a mai fi
ceea ce am fost
simt cum umbra mi se scurge
pe lateralul feței
transformându-mă
într-un canal de scurgere
a rezidurilor

nu mă priviți
lăsați timpul să-și vadă de treabă