Sprijinind un lac de cer cu un braÈ› imens de crengi,
Dragoste cu frunze-albastre și cu inimă de lup,
Ochii minții-nlăcrimați numai tu poți să îi ștergi,
Prinzând rădăcini în dorul gândului lipsit de trup.

Am să scotocesc prin el să învăț pe und' se urcă,
Numai îngerii-mi coboară, c-am o aripă în plus,
Să o las iubirii mele, căci o duc de mult în cârcă,
Doar așa-mi va crește crucea pe care o am de dus.

Tu alinți cu ochii leneși lacu-albastru de pe ramuri,
Codrul și un corn de cerb te vestește c-am ajuns,
Să-ți Iași aripa-adormită pe-ale noastre două maluri,
Ca o punte peste-o mare de-ntrebări fără răspuns.

Lacrimile-ncep să cadă peste lumea mea de orb
Și îmi îndulcește viața tristă-a buzelor flămânde,
Le hrănești la tine-n brațe și în ochii lor de cerb,
Le vezi frica mea, de mine, lângă tine cum mă prinde.

Muntele-l încalț ca mine, c-o pereche de opinci,
Îi fac fluier din izvoare și-l învăț să cânte doina,
Îți întindem pan' la tine versuri cu obraji de prunci,
Că-ți vrea sufletul și mintea să ne înțeleagă taina.

S-a dus vestea pân' la mine de a ta gură de pâine
Și de stelele de câmp ce răsar în părul tău,
Mierea de măslini coboară recitată de albine,
Pe cărare, să o soarbă buzele din gândul meu.

Vin cu inima în dinți purtand versul scurs pe-obraz
Să înmoi taina pădurii și apoi să o străpung,
Cât s-ajung până la tine să-ți sorb dulcele extaz
Și zălud de fericire din tristețe să te-alung.

Dragostea-mpletește-o rugă peste liniștea-mi lăuză,
Brațul ce sub cap ți-adoarme seamănă leit cu-al meu,
Fac din flori de fier bătut colivie pentr-o muză,
Să o apăr de nebunii îmbrăcați ca Dumnezeu.