Sunt ca un pahar de apă pentru un Deșert imens,
Fericirea nu-i ca tine, chiar de-aveți același chip,
Eu mi-am botezat destinul într-o lume fără sens,
Oedip sau doar Manole să scriu versuri pe nisip.

Așa-am devenit Odin stând la umbra-nțelepciunii,
Lângă raza de lumină ce-a avut curaj să-nfrunte
Noaptea, lupii poeziei că-mi întărâtau măslinii
Și mă-mpiedica pe mine să-mi aduc de ea aminte.

I-am promis o clipă mamei c-am să uit de gelozie
Și-o să te salvez, proroaco, undeva în a mea minte,
Căci blestemul tău, Casandra, îl îngrop în poezie,
Așezând pe ea oftatul și un braț de gânduri sfinte.

Doar tu știi c-am fost Apollo înainte de-a te naște,
După-ntâia noastră moarte, tu și lupii tăi, barbarii,
Sunt ca fiii nepăsării, parcă nici nu m-ar cunoaște,
Recitându-ți miezul nopții pe silabe ca școlării.

Și-a luat lumea-n cap tăcerea din a ei singurătate,
Străbătând pe jos cărarea căutându-te-nc-odată,
Tu-i răspunzi după o viață, Dor cu fire argintate
Și îți porți pe-obrajii mei pulberea inlăcrimată.