Nu sunt atât de romantică, moșule, tâmplă albă, vecinule,
care nu știi cum duc zi de zi scrisorile dimineața la poștă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
știți,
am învățat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscolește brazda, cu degetele, și lut era destul
făcut din pământ și din apă și încă din tot felul de rămășițe vegetale adunate în timp,
roata mă chemase pe nume,
știa cine sunt,
că împrumutasem numele Elisabetei,
niște păsări frumoase mi-au spus
și iubitul meu așa să fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul și femeia, crescând de copilași din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
șiragurilor de ani
crescând așa
până la adolescență,


De asta să îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
și toți ne întoarcem la El
mai e un fapt,
așa cum astăzi am uitat să îmi scot roata și luturile
se făcuse târziu,
așa
mi-am și spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, își spune,
peste ea se deschide răul ca o ușă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se lovește pe pomi,
ce să-i zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit pașii/ picioarele/
ce să-i mai spun
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?


Un câmp foarte moale
și
peste el
albăstrele
sunt mici și dulci le-ai pune pe limbă
să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ și sare
punându-le cu gingășie acolo unde trebuie
ca să crească,
să vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, și din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
cum pe pământ era sete,
apa era foarte rece și era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele, vara,
leagăn peste ele
boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, și te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguțași;


La poștă, vezi, ți-am lăsat ultimele scrisori
dar să vii repede
oamenii când iau bicicleta la subsuoară, alergând jos, pe scări, nu se mai întorc
de obicei
de-asta zic
pe picioare am încă cuvintele ei,
parcă ar fi umede
și mă spală;
O să mă hrănesc cu mere din coșul acela și cu puțină pâine
până vii tu
m-a învățat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când ești supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărți
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea și spuma de mare
în ele;

Iubita aceea avea, parcă, lumină în păr
un fel de fluture foarte mare ce avea să o acopere bine
atât mi-amintesc;