Dospesc în umbre gânduri amorțite
și-n colțul unui zâmbet stau de pază.
Spre trecătorii ce se afișează
semnale de lumină să-i invite

la bal mascat le-aruncă. Vai, ce groază!...
În pântecele umbrelor vopsite,
unde-s atrași mereu, pe nesimțite,
păcatele din ei se estompează.

Din vis în realitate și-napoi se
mai scurge câte-un strop de viață-amară.
Și în deșertul inimii, ca Moise,

toți se preumblă-alene, într-o doară,
dar nu-i dau voie minții să-i apese
pe rănile închise, ce-au să doară!