*

eu
am un colÈ› verzui de lume
atât de mic
încât nu deranjează pe nimeni
și-l pot cuprinde-n brațe
în cele mai mari vise
așa cum un copil ar strânge în mânuțe
un colț de pâine

acolo-n iarbă e o rouă de smarald
printre măslini, al frunzăriței tril se pierde
miroase-a struguri și-a lămâi și-a suflet cald
surâde cerul precum pepenele verde

iar peste dealuri, în trăsuri, ce mai zburăm
în loc de roți, ouă de struț și frâu de lauri
și-n loc de cai, ne poartă, pân' ne săturăm
cei mai sprințari și mai voioși pui de balauri

spui că-s doar basme, omul n-a domesticit
nici măcar leul, cu dresorul cel mai ager
însă balaurul, acolo-i fericit
e îmblânzit nu de un om, ci de un înger

**

eu
am un colÈ› verzui de lume
atât de mic
încât uneori se poate ascunde în spatele ochilor
și-atunci văd niște oameni atât de
mari, precum ești tu
iar eu
cu sufletul meu pâlpâind
ți-aș fi atins degetele
cu pleoapele mele plecate
ți-aș fi privit de-aproape
palmele
și privindu-le, le-aș fi simțit fierbinți pe obrajii mei
când ochii tăi spre ai mei ochi s-ar apleca
și-n luminiș de privire m-aș scălda
atunci mi-ar curge lacrimi cu gust de mentă
iar tu
cu mâinile tale de uriaș
ce-au mângâiat balaurii pe creștet
mi-ai cuprinde fața și le-ai sorbi însetat
iar dac-ai fi flămând, aș rupe o bucată
din colțul meu, să-l mestecăm împreună

dar eu
nu te-aș putea privi decât
din colțul ochilor
căci degetele tale se strâng
în podul palmei, fiindcă odată
furtuna ți-a veștejit basmele
ți-aș dărui tot colțul meu, doar e
atât de mic
încât ți s-ar putea strecura-n ureche
și-atunci ți-ai auzi din nou aripile
și-ai asculta cum încolțesc niște basme
atât de verzi, încât nimic
nu ți le va mai veșteji vreodată