acolo am simţit
un fel de pădure
şi păsările erau
cu cântecul în jos
trupuri îngrămădite
închipuiau o unică boală:
să fi fost spaima de viaţă?!


fetiţă încă am vrut să ajut iarba
să-şi intre în memorie
visul meu de femeie măreaţă
o vreme să-l mai ţină pe loc:
cât de mare eram când eram mică
ÅŸi cum habar n-am avut!

– pe schele nişte poeţi –

ignorând legile gravitaţiei... alte legi grave
prin sternul lor heruvimi cu degete mari înroşite în frică

şi decorul acesta straniu – rodul imaginaţiei ahtiatului după rating
fără de scrupule violându-mi intimitatea / în văzul lumilor aşezându-mi nudul
rochia de la 5 ani/ copacul de la 7/ nesăbuinţa constantă de a călca-n gol
peste toate mormintele acestea de nimeni vreodată reperate/ în fapt
secretul înţelesurilor mele desuete/ parola infailibilă către sine
în sfârşit ciobul oglinzii confundat cu o jucărie
prin care în glumă am păşit
nu m-am mai întors niciodată

până în ziua în care

pe o scenă m-ai adus tu cu promisiuni şi confetti
nu mai conta nimic/ nici măcar moartea!
unui cosmos întreg i-am ţinut singurătăţile
câte oceane! cât albastru-spre-verde!

câtă ingenuitate!


.... un fel de pădure / păsări anxioase cu ţipăt spre jos
toată aglomeraţia aceasta în măruntaiele mele făcându-şi loc / revendicându-mă
pierzându-mi obişnuinţele/ jumătate de mână / un sfert din copac.../ mai-toată-viaţa

... aproape-o-pădure / păsări demente ieşinde din tine...


sfârtecându-mă