Ferește fumul!
S-a terminat cu faza dulcegăriilor de duzină.
Ești matur, omule. Uite, ghioceii ți-au înflorit în păr,
dar nu e cazul să iei chiar totul în răspăr.
De pildă, iubirile, care înfloresc asemenea teiului din Copou.
Sau amintirile, clișeizate înainte de vreme.
E timpul să-ți amintești de ceva de care
nimeni n-a amintit, nici n-a trăit, nici n-a iubit.
De ce să amintești, când totul se risipește ca fumul?
(Alt clișeu pe care-l poartă sufletul dincolo de timp.)
Te-ai rătăcit prin Olimp,
și zeii nici măcar nu remarcă prezența ta,
nici absența de care te înconjori ca de-un zid,
în care cineva trebuie neapărat să facă o fereastră,
pentru lumină ori pentru vreo altă măiastră.
Când se termină o etapă,
vine alta gudurându-se la picioarele tale.
O privești indulgent. Știi că nu e aceea căutată.
Poate predestinată, dar destinul, clișeul etern,
știe să te ferească de tot ce-i pustiu, de tot ce e tern.
Călăuza (știi, ăla, îngerul clișeizat pentru radiografia altor vremuri)
te conduce unde vrei. Dar, mai ales, unde vrea.
Nu aștepți nici un pumn după ceafă. Nici măcar vreo temenea.
Când s-au terminat rezervele de indulgență,
treci, meticulos, pe exigență.
Vezi la fel de limpede cum totul e fum.
Și nu mai găsești nici un drum.
Dai cu banul și-o apuci pe primul la dreapta.
Pe-acolo ajungi într-o vale plină de flori cu arome dulcege.
Când s-or termina clipele-aripile
și alte mijloace de locomoție prin viață,
ai s-alegi un ceva fără gheață,
fără foc, fără fum,
și-ai să-ți vezi de drum,
fie că drumul ăla nu s-o termina niciodată.