zilele sunt o succesiune de măști uscate
nopțile privesc pe ferestre părăsite,
copacii strigă tulburând trecerea luminii
orele ard și flăcări înfloresc în vânt.

acesta sunt, un străin în propria piele
adulmecând amintirile rătăcite în carne
sângele poartă neliniștea stinsă
sunt val ce-și caută malul

fiecare răsuflare e un pretext
ca să mă îmbat cu stropi de lumină
îmi ridic brațele până la cer
strângându-l într-o ultimă îmbrățișare

nu sunt decât o amprentă estompată
cernând dumul spre capătul singurătății