Oarbă tânguire în vânt, zile de iarnă cu lună,
Copilărie, lin se curmă pașii pe lângă negru mărăciniș,
Lung dangăt în seară.
Domol coboară noaptea albă,

Preschimbă durerea și chinul vieții pietroase
În vise de purpură,
Ca veșnic să simtă ghimpele trupu-n descompunere.

Adânc suspină-n somn neliniștitul suflet,

Adânc și vântul în frânții copaci,
Și se clatină tânguitoarea făptură
A mamei prin pădurea-nsingurată

A acestei mâhniri tăcute; nopți
Încărcate de lacrimi, îngeri de foc.
Argintiu se sfărâmă lângă ziduri pustii un schelet de copil.


Traducere Mihail NemeÈ™