De-atâta dulceață se pierduse substanța,
Caramel îți devenise dragostea, se
prelingea în forma bătută în cuie;
mă-mpiedicam de treptele spre inima ta,
numai liniștea mi se păstra amăruie.

Totul părea o stare de frunză bătând spre-altceva,
miracolul se rătăcise într-o brumă târzie;
luna tremura și ea pe undeva, pe sus,
ca o băbătie.

E-hei! De mult umbrele ni s-au dezlipit.
Fiorii de-atunci s-au cristalizat în gheața de-acum.
M-aș întoarce. Cărările mi s-au încurcat al naibii de rău,
și din foc n-a rămas decât scrum.

Și totuși, n-aș da nicicând fiorii strângerii-n brațe
pe-un poem albăstriu,
că am dor cât cuprinde pentru tine,
cântecul meu târziu.