Simona o chema, şi-avea picioare cît
Din ochi i le pierdeai, din tălpi pînă în gît.
Şi-n decolteu era zglobie şi rebelă
Înaltă, cu ochi negri, de te urcai pe schelă
Un zîmbet să îi fluturi, cum vine se şi duse...
Dar unde sunteţi voi, zăpezi din vremi apuse?

Monica flutura în urmă umbra ei
De’ oriundi bătea lumina; şi valuri şi scîntei
Îi fluturau prin plete, şăgalnic, miere arsă
Mai izvora din ochii-i, cu rima mea întoarsă.
Doar o penumbră-n faţă, cum vine se şi duse...
Dar unde sunteţi voi, zăpezi din vremi apuse?


Apoi veni Raluca, cu pasul ei cel mic,
M-a înnodat întocmai ca moaşa pe-ombilic
De-a pururi într-o viaţă el stavilă să fie...
Avea profil angelic ÅŸi pieptul generos
Atît a fost să fie, de patru ani şi-un tors
De mîţă dezmierdată, cum vine se şi duse...
Dar unde sunteţi voi, zăpezi din vremi apuse?

Florina-i se spunea, căci adunase flori
Să pună la cocardă şi izbucnea fiori
De antracit, din plete ca din lumina arsă
Se zgribulea apusul în pavăza întoarsă
Åži-n anii mei ferice, cum vine se ÅŸi duse...
Dar unde sunteţi voi, zăpezi din vremi apuse?


Şi ar mai fi şi alte, d’aicea mă opresc,
Ca să mai las omătul aşterne-se firesc!