Ne-am ciocnit
ca două mărgele de sticlă
de la gâtul unei statui antice
căzute pe caldarâmul pavat cu aur,
sărind cu mișcări punctiforme, rapide,
în piața noului
care nu se învechește.

sau ca niște monade cu ochii
întorși spre centru,

au luat foc herghelii de cai
pe câmpul înghețat!
s-au frânt copacii de la mijloc singuri
de nerăbdare.

departe, într-o galaxie alta,
poate chiar în ochiul plâns al fecioarei,
planete cu vegetație și eden
au explodat
de prea bine ce le era.

sigur, cuvintele rostul l-au sângerat șuvoi
când ne-am ciocnit
am simțit ultimele picături calde
cum m-au murdărit cu o groasă culoare;
obrazul
lăsa culoarea lor să mă pătrundă.

Dar cuvinte nu mai sunt,
fața mea arată ca mai înainte.

Nu are cine verifica, dar atunci
m-am lungit de un kilometru
m-am lățit încă pe-atât,
și, cum îți zic,
îi zic

Te învelesc cu mine
ca-ntr-o crisalidă.