prietena mea, Aristița, s-a îndrăgostit absurd, ca toate fecioarele,
visa că doarme într-o coajă de nucă, legănată de oceanul
verde-albastru de sub ea, sau pe un fulg alb căzut din cuib,
legănată în timp ce coboară pe pământ în somn.

când se trezea, vedea cum perdeaua de iederă de la geam
tremura în adierea vântului și fluturii albi ai sfârșitului de vară
zburau haotic în toate direcțiile, la fel ca visul ei de fată mare.
Aristița visa că i se prind în plete și într-o zi chiar așa a fost.

ca un ciulin albastru crescut în deșert, așa își simțea ea trupul,
cald ca vecernia unei blânde duminici, greu de smuls din singurătate,
iar ea dormea mai departe, tricotând în somn, desenând în somn,
numărând mărgelele pe o sfoară cu multe noduri.

când se trezea, ce-i drept destul de rar, visa cu ochii deschiși,
fiindcă soarele era prea generos cu ea, limpede era aureola lumii,
ca o cupolă a unei biserici daurite și duioase erau umbrele, precum
un tânăr străin de viața ei, care o urmărea cu gândul,

care o atingea pe umeri și peste pântec și buze, care părea să fie
venit din ea însăși și totuși era altceva, ca o bunăvestire ce umple
de teamă fecioara, ceva ce nu asculta de legile opticii, o umbră
mai altfel, despre care nu putea să spună cui aparține.

mult mai târziu, Aristița s-a recules ca o femeie înțeleaptă,
a înțeles că nu umbra este tainică, ci de fapt lumina este
viața și cuvântul oamenilor, a înțeles cum semințele din iarnă
încep să crescă și a înțeles că nu era iubire ce simțea, ci doar

o frumoasă și sălbatică uimire – ca a unei femei dintr-un trib,
care dansează în jurul minunii focului, care se miră cum soarele
pictează în culori prin noi înșine, cum soarele vorbește prin noi înșine
și noi copiem lumina din noi înșine și naștem prunci și vise, fără să știm.