Toamna a coborât în suflet flămândă,
Ca un licăr de cer sângeriu, nestemată,
Cu jarul pe glezne rubiniu-și colindă,
Aducând aminitirile moi, de-altădată.

Mireasa ruginei, cu coapsele-n iarbă,
Mătănii desculțe își sfâșie-n ploaie,
Tăcerea-n alb-negru cutreieră oarbă,
Din stihuri se-'ntinde arsura pe foaie.

ÃŽsi pierde amurgul din ochii icoanei,
Cu îngeri ce-aduc în gene licoare,
Suspinele biciuie în inima doamnei,
Cu gusturi amare din putredul soare.

Veșmintele reci troienesc la hotare
Și fumegă ziua aștenută-n ștergare!