nimeni nu știe cum se lăsase noaptea aia
și chipurile se confundaseră în roșul întunericului
această celulă supradimensionată în care ne sclipeau fricile

nu ne vedeam. doar la răstimpuri simțeam dezbrăcate cuvintele
sugrumate în câte un gâfâit

ca pe bucăți de carne păsările smulseseră corturile

nu ne gândeam că vreodată vom putea povesti
într-un fel sau altul aveam să rămânem
în burta întâmplării într-un timp sustrăgându-se
determinării


ca întotdeauna
plânsul
trebuia
înăbușit.