Un câmp apos
ÃŽn universul nostru de abanos
O mică bucurie
Pe față ta cât o făclie.
Un cerc cu riduri groase
Pe mâinile tale păroase.

E frig, e ger, totul e șters
Aștept să te-ntorci, în lumea noastră invers
Eșți orb, ești surd, nu știu ce să mai zic
Eșți tu sau vechiul meu amic?

Am scris, un rând sau poate două
Eșți totul meu, asta când nouă
Nu ne mai este dat să credem, în ce am spus acum o veșnicie
Nu eșți tu oare, muza mea din acea mie?

Te-am întâlnit în astă noapte, te-am văzut plângând,
Pe locul unde noi doi ne vedeam din când în când
Aveai aceiași ochi de catifea
Iubirea noatră, la marginea nopții, încet se unduia.

Suntem un secol, un minut și un cuvânt
Ai părul prins în coc, te văd, ai păr cărunt
Întregul univers, să ne apropie din nou
Ai greșit, când ai plecat după un bibelou.

Te-am așteptat lângă fântână cu ochi trișți
Nu am crezut că o să pleci așa departe, și o să reziști
Fără iubirea mea, fără tot focul viu
Am rămas în urmă, plângând, având un ochi pustiu.

Am stat vreo șapte ceasuri crezând că tu
Îți vei întoarce pașii, dar tu nu
Ai ales ca de obicei să înfrunți cerul și nunii
Chiar dacă eu ți-am spus mereu , ei sunt păgânii.

Acum, vrând să plec, te-am auzit plângând
Nu am știut ce să mai cred, am vrut să plec râzând
Dar luna ce curgea din ochii tăi ,m-a convins încă o dată
Că tu ești țarusul ,din inima mea pătrată.

Te-am prins de brațe, ți le-am răsucit în jur
Toată viața am rotit-o pe un cusur
M-am jucat cu ea ore și zile
Simțind iubire, frică, nemurire.

M-am simțit un mic Eminescu, zburând spre zare
Iubirea ta mi-a strâns pe mână soare
Iubita mea, te rog să nu mai pleci
Căci sufletul meu îți aparține pe veci.

Ea a strâns pumnii, pe venele mele verzi
A rupt iar lanțul și m-a strâns, ca pe oamenii beți.
Mi-a dat un ultim sărut și m-a îndreptat
Spre stelele din ultimul nostru pat.

Am râs, am plâns, am trecut prin multe amintiri,
Te-am vrut, n-am putut sa iți simt inima frânturi
Ești apus, ești totul până la indiferență
Ești și vei rămâne, ultima mea demență.