cândva am cunoscut o Pasăre
a apărut în zare și a crescut și a crescut
până i-am fixat ochii rotunzi și mici, strălucitori,
cu ochii mei ca marea îmblânzită
s-a așezat în fața mea, a călcat de câteva ori nisipul, și-a strâns aripile
și mi-a vorbit:
am cunoscut o Femeie
era o furtună cu cel mai negru cer și cu săgeți ucigătoare de lumină
cu zgomot mare care speria și cel mai bătrân marinar
zgomotul se izbea de pereții navei
se întorcea în întunecatul cer
și revenea lovind lemnul cu putere
urletele marinarilor se stingeau în câteva secunde și nimeni nu auzea, de fapt, decât furtuna
eu am simțit frica, singurătatea și limita, capcana și durerea și un ritm străin
marinarii nu mai auzeau nici gânduri, nici ordine,
nici sufletul mării zbuciumându-se
pe lume existau doar o nava strivită de ape și o furtună
cum nu mai întâlnise nimeni vreodată

și atunci eu, o Pasăre
din mulțimea de păsări ale văzduhului
am urmărit cu atenție ritmul străin
și nu era numai ritm, era o vietate cu sânge cald sub pielea palidă
și mirosind a câmp cu flori
ca o dimineață care se desfășoară în siguranță, la fel, după fiecare noapte,
o vietate numită Femeie și care poate
să urce pe cer soarele sistolă cu sistolă


în mijlocul furtunii, așteptând un naufragiu
am știut că într-o zi, pe o plajă,
voi întâlni inima care bate în fiecare dimineață
iubind și urcând soarele cât mai sus pe cer
sistolă cu sistolă
inima aceea e chiar aici, e în pieptul tău
și e inima care m-a smuls din furtună.