Semne vii ce am lăsat în zgură, limba repezită-a unui ceas,
visul meu primit cu multă ură, toate-acestea-n urmă au rămas.

Într-o lizieră, goi de frunze, ulmii singuratici către cer
se ascund de mințile obtuze care-n ei nu văd niciun mister.

Și tu, îmbrăcată în dorință, încălzită de un soare blând,
ți-ai pierdut încet a ta credință și-ai semnat cu ura legământ.

Ochii tăi mi-erau în primăvară liniștea în care mă pierdeam,
ei de-atâtea ori mă alinară când în brațe blând te cuprindeam.

Sigur n-a fost scris, nicicum, în zodii, nici într-un blestem înstăpânit
că de buzele-ți ca niște rodii am să mă despart într-un sfârșit.

Ce e zgură zgură să rămână, ce e somn se va trezi cândva:
însetatul vede în fântână adevărul cu pecetea-i grea.