Când Mărțișor își face de cap și depărtează soarele blând
de tăcerile tale închise-n cuvânt,
de vioreaua tânjind sub albul zăpezii,
genele tale parcă devin mai lungi, așa, ca o poveste
în care autorul pare că și-a pierdut simțul măsurii,
inclusiv ochelarii de pe nas, dar, vezi bine,
aceștia stau liniștiți la locul lor.

Și autorul stă liniștit,
închină un imn către ochii tăi
mijind sub pleoapele grele de atâta nesomn
ori exces de rimel,
un imn din care s-au pierdut aproape toate notele înalte,
inclusiv sforăitul de pisică al vremurilor,
bașca, lingurița pentru miere.

Zâmbesc pe sub mască,
ochii preiau semnalul,
tu nu-l vezi, prea sedusă de mirajul oglinzii.
Și aștept.
Cine știe?! poate întorci privirea
sau poate se va sparge oglinda,
să te-ntregesc din risipirea de cioburi.