așa spunea bătrînul pablo, tocmai de aceea îmi cultiv dragostea
am un ghiveci în care plantez cîte o pieliță moartă sau o unghie tăiată
și noaptea fac liniște în casă și mă ascult cum cresc așa cum poți asculta
cîntecul bolnav al firelor de rubarbă care cresc numai pe întuneric
și aud neliniștit geamătul dureros și stins din pămîntul în care mă îngrop
puțin cîte puțin cu dorința vie de a păstra dragostea vie, însă nimic

nu crește în ghiveciul unde pămîntul albește ca părul, devine fărîmicios
chiar dacă uneori îl ud cu lacrimile, alteori cu un sărut de vin sîngeriu
degeaba îmi cultiv moartea și îmi îngrijesc dragostea dacă cineva nu vine
să te ajute, să moară la fel ca tine, puțin cîte puțin, un fir de păr, o unghie
în ghiveci, să ude cu zeama sa, cu dragostea sa, pămîntul să înnegrească
să întinerească, sfîrșesc puțin cîte puțin și în fiecare pahar și în fiecare

țigară, învelit în singurătate ca într-o cămașă de forță, ascult cum albește
pămîntul din care viața fuge de parcă singurul refugiu e albul de catafalc
și cu toate că mă las ajutat, nu e nimeni cu mine să plantăm moartea
zi de zi, să vedem ce crește din ea, sunt sigur că poate iese ceva frumos
cum din tata a apărut un nuc, e mic acum, dar știu că în timp va face nuci