Te trimit în jurul lumii, prânz de noapte să-mi aduci
Vinul roșu într-o vadră, pâinea moale și trei nuci
Oala plină de smântână și ciuperci de-așezământ
Și un pic de carne fiartă, un-ou de rață și pământ
Să mi-l țin, din nou, la mână - grâul bun adus de voi,
Cum era ca sfântul soare să mai dea-n genunchii goi
Vezi că am pe sub ștergare cozonac, să te servesc
Dar în oase-mi sunt sfârșeala și, pârâuri, lacrimi cresc
Am uitat că-mi simt plămânii cum mă dor ca niște cruci
Mai vorbește-mi despre noapte, pe aici, sunt numai cuci
Și îmi pare că-înstelarea, dor de noapte căpăta
O să mor cu trei șiraguri de steluțe-n umbra mea
Prânz de noapte, căci durerea, râul nopții l-ar simți
De mi-ar sta, măcar, simțirea în albastrele făclii...
Vreau o zi de soare molcom ca lumina pe ziar
Și ca ploaia să nu plângă, nici prin bălți și nici de-amar
Să îmi cumperi o cămașă și mai vreau, încă, parfum
Să mai pun, într-o furtună, pe femeia de la drum
De îmi pare-acum că trupul e-n lumină și-n zadar
Vreau să stau pe malul mării și să lumineze-un far
Valuri, iarăși, să mă spele și, apoi, fără păcat
Să nu îmi aduc aminte dacă am alunecat
Să mă joc, să fac castele și să pun, în ele, flori
Și o ploaie să mă spele, piele creață și fiori
Te trimit în jurul lumii, prânz de noapte, să-mi aduci
Dar să vii c-un pic de șuncă, nu cu lapte pentru prunci
Cum ți-s pruncii? Râd, se joacă sau bat mingea pe la porți?
Spune-le să stea departe și de noapte și de morți
Tu să vii cu pâine moale, căci a mea e numai grâu
Să nu-mi spună, poate, îngeri, că-s neghină pusă-n râu
Sau că trupul mi-e de urdă, buruiană sau zăpezi;
Tu să vii cândva, la mine, cu un coș de prin livezi
Să pui miere, multe prune și vinars din zmeuriș
Eu să stau pe-a tale glezne și în `tini să-mi fac suiș
Să nu-mi spună, temătoare, viața că m-ar lepăda
Ca să trec, de-aici, cu spaimă, să îmi vii și cu fidea
Și să-mi pun în supa caldă, spaima de n-o s-o `videa!
Te trimit în jurul lumii, prânz de noapte să-mi aduci
Vinul alb să stea în pâine, cum și strugurele-l duci
La cel mai bolnav din lume - să îl rupă, bob cu bob
Cât îmi pare... Lumea aceasta... Doar un spațiu homofob...
Dă deoparte, iar, năframa, și de poți, la `mini, să stai
Și mai cred că ești frumoasă, ca și umbletul de mai
Pasul tău, când lin îmi vine, coapsa iarăși ți-o găsesc
Dacă-aș putea, acum, femeie, urletul să-mi dezvelesc
Tu să vii c-un sân sub frângeri și, prea albă, să te lași
Te-oi ghici după durere și cei douăzeci de pași
Mai târziu decât robirea, frumusețe să îmi dai
Din potirul tău de spaimă, pentru mine, urs de rai;

De mai ieri, mersese-o moarte, prin plămânii mei uimiți
Ce zici? Crezi c-oi merge, iată, unde-s oamenii feriți
Cum se spune, stau prin ceruri, joacă șah, se plictisesc
Între morți, adunătură, când tot cheful și-l găsesc:
Tu ești mort? Și eu, pesemne... Ce mai faci? Și ce mai zici?
Ce să crezi, că Raiul, astăzi, se lipește cu lipici?
Pentru că... mai ieri sosit-a o căruță, de bătrâni
Și un car de oameni tineri, toți cu boală de plămâni...
Tu ești mort? Și eu, degrabă... Ce mai faci? Și ce mai spui?
Nu crezi, poate, că și Iadul pare, azi, al nimănui?
Căci, a cui să fie vina, dacă-atâți nevinovați
S-au urcat, la noi, să vină, printre fulgii mai curați
Ce mai iarnă s-or așterne, fulgii mari și jucăuși
N-or ajunge să mai bată prin ferestre, ci în uși
Să te ducă, lin, cu dânșii... unde îngerii răsar...

Te trimit în jurul lumii, prânz de noapte nu-mi da, iar
Ci ștergarul ca să cadă de pe bogății cu must
Să m-adăp când strigă noaptea înspre trupul tău robust
Să nu îmi aduci smântână pe ciupercile de ieri
Ci mai bine strigă-mi, iarăși, că ești goală între meri
Oala plină de smântână și ciuperci de-așezământ
Și un pic de carne fiartă, un-ou de rață și pământ
Când sunt trist și fără vină și-o să cad din coapsa ta
Cred... Murit-am într-o vineri, sau mai mort sunt miercurea.