frunză ruginie în pastelu-mi vieţii
te-întorci ca o durere mută-n coastă
unde ţi-i verdele din aurora dimineţii
mi-ai fost iubire şi mi-ai fost năpastă

răcoare ce mă viscoleşti prin amintiri
trezind arome dulci rămase-n paradis
dar şi otrava atâtor minunate amăgiri
ţi-am fost blestem şi ţi-am fost vis

clipă ce vii fără să dai de ştire
fantomă dormitând între icoane
und’ ţi-ai ascuns copilul din privire
ne-am fost destul ÅŸi ne-am fost foame

mugur de mir veştejind a lacrimă
încerci să spargi tăcerea atâtor şoapte
trecutului comun să-i dărui rimă
mi-ai fost lumină şi ţi-am fost noapte

te-ntorci azi prea târziu ne este toamnă
să te găsesc am colindat prin ere
la ce să mai învii uitată doamnă
eu ţi-am fost dor şi tu mi-ai fost durere

un fulger de-ar mai aprinde vijelia
prea grea-i povara s-o mai putem duce
bătrâni la ce să vină nebunia
ne-am fi eu epitaf iară tu cruce