La stâlpul florii-nalte și-înțelepte
Ce rujă m-adâncise și-o scuipasem;
Din gândul meu, prea brut, înțelesesem
Doar din jumări de minte, căii drepte.

Îmi luasem, iar, colopuri, dar ce greu îi
Când scaiul mă străpunge, pe la `trunche
Îmi pare, câteodată – n-am genunche
Și mă împiedec, piatră, în Gutâi, să-i.

De vrei să mă omori, mai țărănește
Mototolește-mi clopul, dă-mă-n drum;
Căci, omului, cu ochișorii, de lucește

La muierușca ce îl lasă scrum,
Dar îi dă coapsa moale, boierește
Tu, draga mea, să plângi, `ochiți în fum.