Din cer se-aude o chitară
Plângând un solo trist de blues,
Când nori de ceață se coboară
Peste un martie ursuz.

Părea prea mult și prea deodată
Și-n mod ciudat, mult prea puțin
„Full bend” pe-o coardă acordată,
Dezacordată de Destin.

Ca un distors în ruginire
Se-aude ploaia în ferestre,
Un plânset lung din nemurire
Peste muririle terestre.

Din sfere mult prea depărtate
Asa aproape e de voi,
Că v-ar ruga, dacă se poate,
Să-i dați chitara înapoi!

Și-n două-trei loviri de cvintă
Să vă aprindă-n sânge foc,
Să facă iarăși să se simtă,
În corzi, adevăratul rock.

Plouă mărunt în Timișoara
De câte ori ne amintim
Că nu-ncepuse primăvara
Și învățasem să murim.

Dar niciun cântec n-o să moară
Și niciun vers nu va pieri,
Nici tu, iubită Timisoară
Chiar dacă ploaia s-ar opri.