burniță peste țarină
ca un copac căutându-și rădăcina, pierdută, aștept
cântec zălud ori poate o părere
un pas de om de la oraș măsoară ulița
pietrele, îmbrobodite cu ceață, par niște femei cucernice
cu fața la pământ

în lume răsună telefoane, televizoare, echipamente cibernetice
citadine și delicate, cad capete de garoafă, chiparoasă, crizantemă
citadin și în afara anotimpului, un om caută o poartă
o pală rece îi stropește pe obraz. niciun om nu îl așteaptă niciunde

seara coboară devreme, strălucesc doar stelele
pe cerul pictat și boltit al unei troițe
ca o mirare, buzele omului silabisesc
ori poate că el cugetă întru sine,
despre oașul ca un submarin, ca o portocală putredă,
ca un brad decapitat
iar aici este atâta viață neinventată încă
i-aș spune că mă bucur că îl văd, dar nu îndrăznesc
oamenii sunt toți frumoși și buni, îmi spun ca o proastă

numai că el încă nu știe cum să ajungă în miezul iernii,
cum să găsească un loc mai sus de inimă pentru stăpânul codru,
stăpâna vale dintre munți ori pentru izvorul șipotind lângă cărare
ceva adevărat, un fir proaspăt tors și mica brazdă rămasă pe deget