și eu, și Luna
așezați la masa întinsă a nopții
ne-mbătăm cu fumul orașului
și ne depănăm amintirile

amintirile mele
zboară spre ea precum liliecii
agățându-se de părul
unor fecioare zănatice
amintirile ei se rezumă
la singurătate, la urletul lupilor
și la oglinda imensă a mării
în care și-a privit chipul
descoperind primele semne
ale trecerii timpului
ea care se credea nemuritoare

niciodată n-a aflat
care e sufletul ei pereche
doar niște comete au avut îndrăzneala
să se apropie suficient
cât să o facă să plângă
cu fața ei nevăzută
cu ochii ei adânciți
în craterele selenare

și a mai fost și un om
care a pus piciorul pe ea
dar nu a fost dragoste
chiar dacă, pentru prima oară
în catedrala liniștii multimilenare
bătea clopotul unei inimi
unicul scop al omului fusese
de a le spune celorlalți
că ea a fost cucerită
după care
el s-a întors fericit la familia lui
iar ea s-a întors tristă
la marea ei singurătate

da, știu cum este, i-am zis
și eu îmi caut sufletul pereche
în vise care sfârșesc
odată cu lacrima dimineții
aceste vise sunt niște scrisori
peste care uitarea
își pune nemiloasă sigiliul
trimițându-le înapoi
de unde-au venit

da, știu, spuse Luna
eu sunt cutia poștală
în care se întorc
toate aceste scrisori

tu?

hai noroc!