Se desprimăvăra. Mergeam greoi spre facultate,
ocolind cu atenție bălțile, ploua mărunt dar era chiar
bine. Umbréle cenușii se perindau pe stradă. Câte o
mașină stropea trecătorii, ce se fereau revoltați.
Treceam pe lângă cafeneaua literaților, când un glas
de lângă mine mi-a distras atenția. Era o femeie mică
din spatele unor găleți cu flori. Narcise albe și galbene.

- Ia stați puțin în locul meu! Că tare mă grăbesc undeva.
Am fost de-a dreptul zăpăcit, chiar uluit. M-am recules rapid.
- N-am timp!
Mi-era frică să nu întârzii. După profesor nu mai puteam intra.
Sever nevoie mare, închidea ușa cu cheia.
- Vin îndată înapoi! Spun drept că mă duc pe strada
alăturată, înțelegeți și dumneavoastră, că doar n-oi face aici.
Vin într-o clipă.
Și am rămas cu florile albe și galbene în picăturile de ploaie,
fără umbrelă. Mai mulți trecători s-au oprit să mă întrebe
”cu cât dai firul?”
- Nu-s ale mele, răspundeam iritat.
Lumea era grăbită la ora asta, n-avea răbdare, dar eu ce presat
eram.

Și s-a întors florăreasa. M-a întrebat dacă nu doresc flori, drept
mulțumire mi-a dat trei narcise cu un leu mai puțin.

Fusese una din încercările vieții. Aș fi putut să le cer gratis, sau
chiar să plec cu toate. Am preferat să muncesc. Străduța pe care,
înțelegeți și dumneavoastră, avea nume de scriitor. La oră
ajunsesem la timp. ”0r să te audă colegii mei intelectualii”, mi-a
venit în minte replica de la Proces, a Savantei de Renume Mondial.
9 aprilie 2022