Timpul,
oh, timpul
a făcut implozie
ca o păstaie
și toate secundele tale s-au făcut ghem,
strâns, din ce în ce mai strîns,
până când tot sângele lor s-a scurs în țărână.
De atunci,
tot stau cu urechea lipită de pământ
și aud cum ticăie o secundă,
ca o inimă obosită,
în firul de iarbă
ce crește
din sângele timpului tău.
De-atunci,
copilăria din inima mea
s-a scurs spre tine, tată,
și eu sunt cea care îți spune acum povești.
Din când în când,
îți șterg câte o lacrimă
ce izvorăște
în vârful firului de iarbă...