tot ce-mi impuneam să cred n-avea efect,
vedeam viața o răscruce-n patru.
era ca fildeșul, se-nchina perfect,
malign, dar senzual
când uda bobocul albastru
în adânca scorbură din piept.

în ochii mei pulsau două inimi,
în tăceri, nuanțe de negru se luptau
și din gura lui, fețe hâde se-nmulțeau,
zâmbindu-mi din trecutul de patimi.
și n-am să uit vreodată vise ce spuneau
merele-s mai dulci scăldate-n lacrimi.

poate ăsta e destinul meu

să fermentez licori de chin
din boli să cresc spice
care vă strâng de gât
s-aud lumea cum plânge
și ea, mâncând pământ.