o lumânare din lut se naște, ca o statuie,
iar umbrele de-abia se zăresc
de parcă sculptorul ar fi vrut să se joace cu ea după ce a terminat-o,
în speranța că nu mai e uitat, lăsat pradă pereților,
și că poate stoarce de pe chipul ei mici detalii,
gămălii, chițibușuri neînsemnate pe care doar un copil le vede,
și aproape că a făcut-o,
aproape că s-a lăsat cât se poate sa lăsat slobod, ca un câine,
ca un vultur, legat de pietre, de munți,de turnuri tăcute,
un vultur care știe promisiunile aerului,

Cunoaște bine toate procedurile,
sculptura nu este ce pare,
să facă acest transfer sanguin, trebuie să ardă lutul în cuptor,
să-și lase suflarea să se moaie în flăcări,
aranjează lutul, îl mângâi de parcă ar folosi mâinile altei lumi,
ochi născuți din ape,
din trupul altei femei, îl arde astfel încât fața să-i rămână unită,
măcar cum a fost la început,
să reziste timpului să pară că ascultă cu mare atenție acea voce
a vidului,
dar dacă acolo cuptoare nu se mai fac, și nu se mai găsesc inimi?