În colțul tăcut al unei case vechi
se odihnește o oglindă,
cu rama sa antică, acoperită de praf,
păstrând ascunse
taine adânci dintr-o altă lume,
fragmente de adevăruri misterioase.
Pentru unii, e doar o sursă de cuvinte nerostite.
Pentru alții, o poartă fermecată spre trecut,
unde domnesc imperii nevăzute,
ce nu-și măsoară măreția în ziduri,
ci în forța și curajul visurilor lor.
Când mă privesc în oglindă,
regăsesc zilele ce-au fost,
trăiesc clipa de acum,
și întrezăresc umbrele zilelor ce vor veni.
Ce va aduce mâine? Ce a fost ieri?
Oglinda, cu puterea ei tainică,
rămâne martoră tăcută a poveștilor de viață.
În simfonia existenței,
fiecare reflexie devine o chemare,
ca o notă vibrând în armonia ființei noastre,
ca o imagine vie, creată de noi înșine,
într-un dans continuu de lumină și umbre.