Cât aș fi vrut să-ți scriu,
înainte de sărutul tandru, dulceag amărui,
așternut sfios,
împleticit parcă în fiori, și frunze.

Nu știu, poate doar tu,
unde ne-o duce dorul întrupării;
într-o altă lume,
unde semnătura împreunării
se scrie cu rădăcini de măr,
și trandafiri înnoadă cerurile
dintre ape și nori,
ca apoi, spre seară,
să sădească petale, una câte una,
îngemănare de solzi
sărutați de fiecare algă plecată,
întoarsă apoi în prag de amurg.

Acolo, la margini de miriști,
unde vântul naște tați de porumb
și mame de mătase,
maree hăituite de iele strâmbe,
fată bolovani colțoși,
îngrămădiți în balcoane iederoase,
cu uși înspre odăi vitrege,
de unde lumina se-ntrezărește
printre fire de plete cosânzene
de culoarea mugetelor de cerbi răpuși.

Blestemată fie ziua în care,
gondolieri șubrezi,
cu prunci ofticoși în cocioabe de sărăcie,
ne-au purtat spre șine neperechi,
lăsându-ne cuminecați în miez de noapte,
la-ntretăierea de valuri,
unde dumnezei întunecați,
așteaptă în străfund,
suflete de vânzare.