În inima durerii strecurate printre cuvinte, sunt un copil rămas singur. În suflet e luptă. Strig, crezând că Dumnezeu m-a uitat. Dincolo de ceea ce se întâmplă, pământ și cer, cât cuprinde privirea. Și-un dor consistent, de parcă numai din el aș trăi. Să văd oricât de puțin din zăpada, pe care iarna o are de dăruit. Ce frumos se aud fulgii de nea, legându-se în stratul alb! Cea mai durabilă magie, expansivă precum lumina ghioceilor. Tăcuți și albi, naivi, topind un noian de nimicuri.