uneori sunt trist și învăț limba franceză cu accent nemțesc
ca să plîng în altă limbă în care să nu fiu înțeles

cînd îmi pică o lacrimă se face gaură în pămînt, sapă un amfiteatru
în care dacă ar cînta diamanda galas s-ar face atît de frig
încît toate inimile s-ar opri la cuvîntul nimic și ar porni la loc
abia după ce mai plîng o altă lacrimă în care găsești tot ce simt eu
după o îmbrățișare

uneori sunt atît de trist încît mă concentrez cîteva ore
să uit cuvîntul iertare să treacă în locul lui în dicționare
un țipăt ascuțit care poate tăia carnea pînă se vede inima

cel care e trist și neiubit ca mine este necurat
cel care e scuipat și părăsit ca mine este necurat
cel care plînge ca mine cu lacrimi curate nu mai are lacrimi să se spele
și să fie curat

dacă pun tot întunericul meu pe note va arăta ca o groapă comună
în care se scurge o liniște cu sînge pe mîini
ce mă fac disperare, ce mă fac, lebăda neagră a fost albă cîndva
sau poate chiar verde, ce frumoasă poate fi o lebădă verde
apoi diavolul s-a spălat pe mîini înainte să o țină în brațe

eu am dansat cu ea și a fost un păcat, iartă-mă doamne
sunt necurat acum și cînd respir e cum aș stoarce frunzele
de copii

sunt inuman de murdar și tot ce ating e necurat
încerc să uit că există iubire, vreau să fiu trecut prin foc
scaunul meu electric să ardă o închisoare, să fie mai puțină
durere în lume

sunt atît de trist că nu am timp să fiu înțeles
sunt atît de trist că sunt necurat
învăț o limbă străină ca unul care își înfige furculițe în ochi
pentru că frumusețea e falsă
o pictură arsă din care mai bîntuie chipul cuiva.

mamă, trebuia să mă lași pe marginea șanțului
acum, că înțeleg lumea
mă doare mai tare.