Refăceam dragostea, puzzle de lumină,
din raze și uitare o
reconstruiam.

Nu ne speria abstractul, îl adoram
cu tenacitate, privirea pretindea că
pătrunde dincolo de aparențe,
dincolo de realitatea
ce se destramă.

Apoi ți-am arătat schele,
schele de sticlă se clătinau
ușor, încă în picioare;
tu ai ridicat din umeri și atunci
ochii mi s-au lipit
de geam, pleoapele cusute de cer.

Și se făcea că ninge cu
fluturi
sticloși decupând contururi; și se
făcea că plouă cu
stele
tăioase retezând rădăcini.

Mă prefăceam în altă vietate,
nedeprinsă cu umbletul
pe pământ,
nedeprinsă cu vederea
urmelor tale.

Plutind concret, adulmecând
necontenit
solitudine, solitudine.